Uneori reusesc sa-mi pun ideile in cuvinte, alteori nu reusesc…Am vrut sa scriu azi, dar n-am avut niciun succes. E adevarat ca nu m-am stresat prea tare deoarece planificasem de pe vremea cand laptopul statea intr-un sertar sa stau o dupa-amiaza intreaga la Gabriela Savitski pentru “Povestea Filomelei Pizdrintz…”. Cum era normal, am citit postarile in ordine, de unde le lasasem. Intr-una din ele, am gasit cuvintele pe care as fi vrut si eu sa le scriu…Asadar, cu copy/paste, avem:
“Am schimbat altceva, însă. M-am “adâncit”. Am reuşit să mă apropii de mine, chiar să ating cu vârful degetului apa ameţitoare a sufletului. M-am înţelepţit. Am cunoscut un om care a crezut în talentul meu, nevalorificat şi nefolosit, care stătea într-o debara de-a mea ca un harnaşament de cal, prăfuit, inutil. Calul nu mai era, îl pierdusem în câmpiile Timişoarei, luptând cu ştimele alunecoase ale presei… Omul acesta m-a demolat, m-a făcut praf şi pulbere, mi-a demontat toate prejudecăţile, m-a făcut una cu pământul din care sunt şi m-a construit din nou. Bineînţeles că “uit” să-i fiu recunoscătoare, astăzi, ba chiar îl şi sfidez. Bineînţeles că tot ce-a făcut pentru mine, cu sacrificii şi eforturi personale şi, de cele mai multe ori, împotriva voinţei mele, curăţindu-mă cu grijă de toate mizeriile lumii, de toate relele făcute şi trăite, de toată urâţenia şi turpitudinea, mi se pare absolut firesc şi binemeritat. Dar dacă nu era aşa? Dacă nu aş fi avut acest noroc extraordinar, luxuriant?
Aş fi îngroşat cu încă unul numărul mare de oameni care şi-au irosit vocaţia. Aş fi fost încă un ratat, alături de alţi rataţi cu care m-am întâlnit sau mă întâlnesc prin viaţă. Alături de alţi oameni profund nefericiţi, pentru că nu sunt “la locul lor”. Roşi, măcinaţi de propria nefericire pe care o întind ca pe-o pecingine asupra celor din preajmă. S-ar putea ca în final şi eu să constat că n-am făcut ceea ce trebuia cu “talantul” ce mi-a fost dăruit. S-ar putea ca, la sfârşit, să mi se spună: “Nu ăsta era drumul tău”. Dar, până atunci, aşa imposibilă cum sunt, necruţătoare cu prostia şi cinică de câte ori ştiu că e nevoie, nevolnică şi vulnerabilă ca un fir de iarbă, cred în scris, cred în Cuvântul care zideşte. Toţi suntem “zidiţi” din cuvinte. Din cuvintele bune ale mamei, din cuvintele severe ale celor care au vrut să ne-nveţe ceva, din cuvintele rele care au vrut să ne rănească sau să ne distrugă. Lăsaţi să vină la voi doar acele cuvinte care bucură şi încântă. Eu aşa găsesc de cuviinţă.”
Nu mi-am permis sa fac nicio modificare, atat locatia, cat si ocupatia, fiind absolut irelevante.
Multumesc, Gabi. Iata cum aceste cuvinte ale tale au devenit pentru mine “cuvantul care zideste”…
