Am cautat spotul lui Vodafone, de la care i se trage “numele”, dar nu l-am gasit. Cred ca era prin 2003- 2004 si tot ce-mi amintesc din spot e dialogul dintre un pusti sasait si peltic cu o camila: “da’ voi aveti sarmale in Egipt, ba, Camila, ba?”
S-a chinuit Camila (mea) sa ne povesteasca in birou despre acest spot, dupa care a trecut la intrebari: “Cum, frate, n-ai vazut/auzit spotul?”; “Hai, ma, inca nu?” Nimeni nu-l auzise si pentru ca-i placuse, in mod vizibil, asa mult, “ba, Camila, ba” i-a ramas numele, chiar inainte sa vedem noi spotul, dar si dupa, pustiul din spot fiind cel putin adorabil. Ca si ea, de altfel.
Despre mormanul de calitati care o impodobesc si o fac sa straluceasca oriunde ar fi, n-am eu caderea sa povestesc. Spun doar atat: “straluceste”.
Camila (mea) merita tot ce e mai bun si mai frumos de la viata.
Acum 11 ani ma pregateam sa vin in Bucuresti, respectiv, in aceasta zi m-am inscris la facultate. N-aveam chiar 18 ani, aveam 21, nu-mi faceam planuri sa raman in Bucuresti dupa terminarea studiilor, dar asta e alta poveste.
Am lasat inscrierea pentru ultima zi. M-am trezit dimineata si stand la cafea urmaream stirile pe un televizor al doamnei care m-a gazduit pe perioada examenului de admitere, am vazut stirea despre moartea printesei Diana…mi-au dat lacrimile. Imi placea tare mult personajul si, desi nu-i urmaream povestea vietii, nasul meu zicea ca e ceva necurat la mijloc.
Cum spuneam, am lasat inscrierea pentru ultima zi. Mare greseala…Din fisa medicala imi lipsea o stampila :|…Imi amintesc ca eram atat de disperata, plangeam si nu stiam la cine sa apelez. Teoretic, aveam o matusa in Bucuresti dar pierdusem legaturile cu aceasta parte a familiei cu multi ani in urma. Am rezolvat pana la urma problema si dupa ce am depus eu dosarul s-au incheiat inscrierile…Douasprezece zile mai tarziu, s-au afisat rezultatele, intrasem a 24 a dintr-o grupa de 25, un profil care a fost in general prima optiune a celor care s-au inscris la acea facultate.
Azi dimineata m-am trezit gandindu-ma cat de bine e sa te trezesti si sa te gandesti „pe data X s-a intamplat chestia asta…”…cred ca asta inseamna sa traiesti, sa-ti faci fiecare zi memorabila…E drept ca si eu am o manie sa retin diverse date calendaristice…
Stand la cafea, azi dimineata, m-am gandit ca intr-o zi, in toamna asta, o sa fac o lista cu datele (zilele) in care-mi amintesc ce am facut…si sa lansez si o leapsa in blogosfera :D. Eu imi amintesc brusc…7 zile. Cam putine pentru cei 32 de ani, dar n-am stat sa ma gandesc prea mult.
Azi, 31 august, maine, 1 septembrie…prima zi de toamna, calendaristica. Am regasit pe mai multe bloguri, chiar si eu am mai semnalat, in treacat, sfarsitul verii…Problema mea cu venirea toamnei este ca aduce sfarsitul unui an mai aproape…Imi place anotimpul, imi plac toate anotimpurile, mai greu imi e insa sa ma obisnuiesc cu trecerea anilor. Toamna, cum scrie si Maria, orasul revine la viata. Asa e. Urmeaza vreo 3 luni de agitatie si…vacanta de iarna cu Noul An…Paradoxal, ma bucur de venirea unui nou an, imi fac planuri, am noi sperante, dar imi pare rau dupa cel care a trecut…si dupa toate zilele pe care as fi putut sa le fac „memorabile”, dar nu le-am facut…
Aveam 16 ani, cand se intampla “evenimentul” asta. Eram la bunici, cei din partea tatalui, pe langa Onesti, aveam antena cu 7 (?) elementi si am avut mari emotii ca nu voi vedea spectacolul. Am prins spectacolul foarte bine, pentru ca unul din prietenii de acolo a stat pe casa si a avut “grija” de antena…
In seara asta am avut o revelatie. Eu nu mi-am sarbatorit majoratul si am zambit la gandul ca mi-ar placea sa mi-l sarbatoresc…Ma rog, am sarbatorit ceva, dar, acum, cred ca ar iesi o petrecere pe cinste…Cum spune si doamna “Heaven can wait”
Multi dintre noi avem impresia ca viata noastra poate fi subiect de film sau de roman sau ne regasim in filme si in carti si chiar nu cred ca gresim…:)
Nu stiu daca de la acest cantec a pornit totul, dar “conexiuni” este cuvantul meu preferat, din dictionarul limbii romane si acest cantec il consider ca fiind una din cele mai bune balade romanesti din toate timpurile.
Weekendul asta am fost copil. Am fost copilul care mi-ar fi placut sa fiu cand eram copil…Cred, din cate imi amintesc, ca am fost un copil bun/cuminte, cand eram copil, dar stiu ca in sinea mea imi doream mereu sa fiu mare, ceea ce ma facea destul de nelinistita/nerabdatoare…Acum, pentru ca “sunt mare”, mi-am permis sa fiu acel copil care, la un moment dat, mi-am dat seama ca n-am fost si tare mi-ar fi placut sa fiu.
Sentimentul care m-a incercat n-a rasarit asa din senin, ci a fost provocat de venirea mamei in vizita, pentru weekend. Este…a doua oara de cand sunt in Bucuresti, adica de 11 ani, si este prima oara de cand sunt in apartamentul meu. Insa, o simpla vizita, poate n-ar fi provocat trairi atat de puternice, dar mama a gatit…in bucataria mea. Am incercat sa o opresc, dar nu ne-am inteles si n-am vrut sa ma cert cu ea. In plus, cred ca nu am fi putut discuta, cum am discutat, daca stateam pe fotolii sau pe canapea…mi-a facut ciorba de pasare cu taietei de casa.
Ciorba a iesit foarte buna, discutia a fost foarte buna.
Postarea ar fi trebuit să apară mâine, cum nu ştiu însă ce va fi mâine, am decis să scriu azi.
Mâine, mama mea împlineşte 60 de ani. Vă puteţi da seama, că toate urările de bine, cele mai bune şi mai frumoase gânduri de care sunt eu în stare, se îndreaptă către mama mea.
Fiecare dintre noi avem de învăţat de la părinţii noştri. Şi eu am avut de învăţat de la mama mea. Multe dintre lecţiile pe care ni le-a oferit viaţa au fost însă spontane/naturale şi cu grad mare de dificultate…dar le-am dovedit împreună şi pentru asta aş vrea să-i mulţumesc anul acesta, pentru că anul acesta, mai mult decât oricând, mi-a folosit una dintre aceaste lecţii.
Prima lecţie pe care am învăţat-o de la mama sau împreună cu ea, a fost aceea de a trăi în bună înţelegere cu persoane “necunoscute”, fiecare având personalitatea lui şi simţul proprietăţii bine dezvoltat…aşa cum au copii, de cele mai multe ori. Lecţia a durat cam 8 ani dar mama a ştiut să zâmbească şi să fie lângă mine şi cu ea şi tatăl meu vitreg.
Scriam, acum ceva timp, la Oana pe blog că mi-ar plăcea ca mama mea să mă aştepte să îmbătrânesc şi, peste ani, să locuim împreună să ne povestim vieţile. O facem şi acum…dar mereu pe fugă. Cred că aş putea sta ani întregi, de dimineaţă până seara, să vorbesc cu mama. Amândouă am avea ce povesti.
Pentru mama mea e urmatoarea dedicaţie. La mulţi ani sanatoşi şi liniştiţi îi doresc!
Habar nu am despre ce canta fetele astea, dar am descoperit, in timp, ca mesajul are aplicabilitate la mai multe tipuri de probleme…v-am spus vreodata ca muzica si munca sunt doua chestii care nu “m-au inselat/dezamagit” niciodata?…Poate “munca”, putin, acum in lumina ultimelor evenimente ale carei protagonista este, direct sau indirect, domnisoara Elena Basescu. Dar, nu ma grabesc sa trag concluzii, momentan.
In traditionala vizita de dimineata pe blogurile “mele”, vad la Artistu postarea de dimineata cu titlul “Filmul in care as trai…” si zambesc. Imi place ideea si, azi, in particular, imi vine ca o manusa. “Filmul in care as trai…” eu este un videoclip. Daca ar fi sa fie…exact asa ar fi…stiu!…
